1. Cu haina iubirii s-acopăr mereu,
pe cel dezgolit de ispită.
și rău să nu-l judec în cugetul meu,
rostind o sentinţă grăbită.
R: Iubirea, iubirea
să-mi umple de-a pururi trăirea.
iubirea, iubirea,
plinească-şi în mine menirea.
2. Nici piatra osândei cea rece şi grea
în mine s-o am ridicată,
ci dragostea dulce, cu focul din ea,
să facă deplin judecată!
3. Iar sabia sfânt-a dreptăţii de Sus,
nicicând să n-o scot cu grăbire,
ci pururi să-nvăţ de la Domnul Isus,
dreptatea născută-n iubire.
4. Cu plugul iubirii să scot ne-ncetat,
păcatul cu-a lui rădăcină.
că-n dragoste sufletul este curat,
prin ea se păstrează-n lumină!
5. În răni de păcate să torn nesfârşit,
balsamul iubirii divine.
căci dragostea-i semnul că Domnul Slăvit
născutu-m-a nou pentru Sine!
I: Cântările Harului, volumul 1, cântarea 225.